Povești de la sat

Vremea fânului, într-un sat la poale de munte

E vremea fânului. Oamenii își iau concediu pentru coasă, ba mai duc și un miel șefului să-i mai lase câteva zile să termine de făcut fânul. Pe maidan, pe vale, pretutindeni se aud motocositoarele. A, nu asta era povestea.

E vară și omul satului își lucrează în tihnă pământul, cu copiii și nevasta lui. S-a făcut iarba mare și ar începe la coasă, are mult teren, dar și animale de toată mâna, alea toacă mult toată iarna. A fost pe la fânețe și este coaptă sunătoarea, sună când mergi prin iarbă. Gata, nu mai crește iarba, e bătrână de acum. Își pregătește coasa: o bate, caută pe gârlă o piatră aspră s-o mai ascută din când în când, îi verifică piciorul, coporâia… e bine. Se uită pe cer și, cam joacă niște gâște.

„Hm, are să se pună pe vreme, mai cântă și Bufna a vreme. Parcă s-a pus lumină nouă, dacă începe vremea rea de acum…o s-o țină până se schimbă lumina. Ei, cu Dumnezeu înainte, cine le udă le și usucă, numai câlți să nu să facă!”

Cu roua în picioare pleacă omul la fâneața lui, să fie mai răcoare că atunci se cosește bine iarba. „Fă, să trimeți copiii cu mâncare la namiezi și să le dai și furcă să răfuiască brazdili-n urmă. Să ia apă rece di la ștubeu, să nu uite. Să le dai di grijă să nu verse sufertașu’ cu ciorbă pă drum.” E iarba moale, așa ce fluieră coasa prin ea…, dar ce să faci când esti singur!? „Lasă că se fac mari băieții și când oi vedea patru flăcăi în brazdă…, eu am să stau doar să le bat coasele. Eh, acum e doar un vis.”

E căldură mare și lumea strânge brazde. „De-ar da Dumnezeu timp bun să le vedem și pe astea în pod. E o căldură asupritoare. Mai trage, Doamne, perdeaua, că ne prăpădim de tot. Nu adie nici vântul.” Din când în când câte o femeie se mai trezește zicând: „bună ziua vânt!” Cică el este pretutindeni, dar dacă nu-l bagi în seamă… După ce îl saluți adie ușor, vezi, te salută și el. E zor mare de treabă: unii fac porcoaie, unii cară, unii au horit căpița, alții dau de-a dura.

„Aoleu, ce trăznet di coastă! Faceți, mamă, un târș, și trageți cu iel, ie mai ușor așa! Să puneți pală peste pală frumos să-l putem arunca pă căpiță și pă suian.”

Pe maidan cosesc unii, două grupuri diferite: chiuie, mai cântă, mai râd. Din când în când strigă unii către alții: „dă-te mai la dreaaaapta, măăă, că nu-i dracu-n iarbă!”, adică bat șaua să ia brazda mai mare, să nu trișeze și să meargă hâști, hâști cu o brazdă mică și să mai iasă și primul.

Ei, Doamne, a apărut norul, e colo în vârful brazilor. Oamenii aleargă ca furnicile: dă-i, greblează colo, ia de dincolo, fă căpița, aruncă pe suian, se fac grena la față. Unde pui că diavolii de cosași mai și strigă în necazul celor cu fânul uscat: „hai, ploaie, haaai!”, dar se căpătuiesc, săracii, cu toți sfinții știuți și neștiuți, și felurite ocări din partea bieților oameni.

Pe un drum rău un om hăiește la cai: „hai, taaată!, hăăăis!, ceaaaaa!, diiii! Ai pus, fă, la roată? Ceru’ mă-tii de muiere!” Cine o fi ăla de hăiește așa? O fi băgat căruța în beuca aia, mai este și răsturniș, o pune cu roatele în sus. „Hai că a trecut noru’, s-a dus peste maidan, am scăpat. Unde punem fânu’ ăsta, în podu’ grajdului, îl așezăm pă claie ori îl facem șiră?”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *